joi, 23 noiembrie 2017



Dor de suflete

Parcă prea ne ies oamenii din suflete. S-a întâmplat ceva cu noi, cu sentimentele noastre, cu sufletele noastre. Ne îndepărtăm cu prea multă uşurinţă unii de alții, ne greşim prea des sau mai degrabă, ne iertăm prea rar.

Oamenii se întorc împotriva oamenilor din atât de multe motive lipsite cu adevărat de esenţă. Şi se rănesc. Pentru că nu le pasă, pentru că au ambiţii, pentru că nu mai ţin cont de ce îi leagă cu adevărat. Se uită. Pentru că nu se acceptă aşa cum sunt, pentru că nu mai au răbdare să privească dincolo de tăcere, pentru că sunt preocupaţi cu satisfacerea propriul ego, astfel încât nevoile altora nu îi mai interesează. Încetează să se mai iubească, să se mai respecte, să mai fie unul pentru altul, pentru că nu mai sunt învăţaţi să fie loiali. Se îndepărtează încet, dar sigur. Se îndepărtează de tot.

Parcă am uitat, noi toţi, să ne legăm unii de alţii sufleteşte. Poate că ăsta e motivul pentru care ne pierdem prea repede. Poate că noi suntem singurii vinovaţi şi trăim realitatea învinuindu-ne reciproc. Căutăm scuze în loc să găsim soluţii. Ca să nu ne mai rătăcim cu atâta ușurință. Ca să nu mai trăim atâta neputinţă.

Cu riscul de a mă repeta, o spun iarăşi: mi-e dor de oameni. De suflete. Mi-e dor de armonie în jurul meu. Mi-e dor să văd oameni mulţumiţi şi exuberanţi. De optimism. Mi-e dor de oameni ai sufletului meu, care şi-au păstrat locul lor, chiar dacă acum sunt departe şi poate că nu o să-i mai văd vreodată.

Eu nu pot să uit oamenii. Nici să-i urăsc. Pot doar să-i iubesc, să-i iert şi să-i las să plece dacă nu mai vor să stea. Dar nu să-i uit. Nu să-i scot din suflet.

Mi-e dor. De suflete legate pe viaţă. De poveşti cu oameni, care te fac să vibrezi şi să crezi că mai avem o şansă. Noi, ca omenire. Mi-e dor, mă crezi? Parcă îmi tremură sufletul de dor de suflete. Parcă văd numai carcase goale. De asta cred că mi-e atât de dor…de suflet, de uman.

Iustina Dinulescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu